Cutia SHO

Cum prima cutie de eucalipt n-a ieșit prea rău, am recidivat și am mai construit una. De data aceasta, am căutat inspirația în formele tradiționale japoneze, în particular în porțile torii.

Am folosit tot lemn de eucalipt, dar de data aceasta am subțiat scândura de la 26 de milimetri la 15. Aveam în gând o cutie mai mică, de 12 centimetri înălțime, iar o scândură prea groasă i-ar fi dat un aer greoi. Scândura avea un contrast cromatic interesant, trecând de la roșcat la castaniu și am vrut să atrag atenția asupra acestei particularități a fibrei. De aceea, am ales o îmbinare în unghiuri ascuțite (mitre joint), astfel încât să se poată urmări cu privirea felul cum fibra curge, neîntreruptă de colțuri.

La acest proiect, uneltele de mână au rămas în planul secund. Chiar dacă am folosit rindeaua pentru a îndrepta scândura, mare parte a muncii a fost făcută de fierăstrăul circular și de freza montată într-o masă improvizată.

După ce am tăiat unghiurile de 45^o am folosit un cuțit de freză care avea exact 4 milimetri pentru a tăia un falț, suficient de larg pentru a primi placajul de fag din care am făcut fundul cutiei.

În continuare, am trecut la trasarea și decuparea picioarelor. Tăieturile la 90^o au fost făcute la fierăstrăul circular, dar cele înclinate au fost făcute cu ajutorul unui fierăstrău fin și corectate cu o daltă ascuțită.

După o primă șfeluire, am așezat bucățile în ordinea firească și le-am lipit una de alta cu bandă adezivă de hârtie. Am încercat să pun suficient aracet cât să țină piesele împreună, însă nu atât de mult încât să se scurgă în afara îmbinării.

Pentru a consolida această îmbinare, am adăugat pene din lemn de fag. Am construit un jig simplu, care să mă ajute să trec colțurile cutiei peste lama fierăstrăului circular.

Am folosit lemn de fag, și nu tot de eucalipt pentru că am dorit să pun în evidență acest element de construcție printr-un contrast cromatic, deși e drept că poate ar fi fost mai bine să folosesc un lemn mai închis la culoare, și nu unul mai deschis.

Trecând la capac, i-am cioplit marginile pentru ca centrul – ieșit acum în relief – să îl fixeze între pereții cutiei. Am teșit marginile la un unghi de 45^o, iar mânerul a primit o curbă ușoară, atât pentru a mai diminua din impresia de greutate, dar și pentru a duce cu gândul la formele Orientului Îndepărtat. Mânerul a fost fixat de capac cu ajutorul a două dibluri de stejar.

După ce adezivul și-a făcut cuminte treaba, am tăiat penele la forma finală și am șlefuit pereții cu hârtie abrazivă de 180 și burete abraziv care – la origine – era de 220, dar care acum, după ce și-a pierdut dinții, probabil că este mai aproape de un 360.